Follow Us @soratemplates

miercuri, 21 decembrie 2016

luni, 19 decembrie 2016

Recenzie: Antidotul de Cristina Boncea

23:03 0 Comments






Finalul trilogiei „Octopussy”

Moartea tragică a surorii sale i-a schimbat complet viața Hyenei. Ajunsă în pragul maturității, tânăra fată este nevoită să își reconsidere toate principiile care au ghidat-o până atunci, aflată fiind în mijlocul fragmentatei familii Sugar. La împlinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experiențele sexuale libertine și trăirile intense și aproape de limită sunt parte din cotidian. Însă a venit momentul de a învăța să facă diferența între adevăratele prietenii și simplul joc al celor care nu merită. Astfel, boala Octopussy se dovedește a fi doar un pas peste care trebuie să treacă pentru a-și regăsi adevărata sa identitate.

Alcătuit din trei părţi şi un capitol de tip epilog, finalul trilogiei Octopussy nu putea fi altfel decât la fel de şocant ca volumele precedente. Nota mea adevărată pentru această carte s-ar situa la 3.5, am avut şi de această dată  aceeaşi problemă ca la celelalte: Cristina are un potenţial pe care nu şi-l atinge, sau cel puţin eu aşa percep felul în care scrie. Dacă unele pasaje sunt de-a dreptul perfecte, altele vin atât de alambicate, încât o trag în jos, de la citate din melodii, filosofii, poezii, amestecate pe alocuri prea mult şi uneori fără ghilimelele de rigoare la romgleză nefirească (în unele locuri chiar nu dă bine).

Dacă după prima parte am vrut să mă duc la Bucureşti special să o bat pe Cristina că nu s-a străduit mai mult când ştiu că poate, au venit părţile doi şi trei care au salvat situaţia. Epilogul m-a lăsat un pic rece chiar la final, aş fi încheiat în alt loc toată povestea, dar aici ţine deja de propriul stil. Că tot veni vorba de abordare, trilogia în sine mi se pare că ar fi fost altfel apreciată şi văzută ca un întreg, cu atât mai mult cu cât volumele 2 şi 3 au fost atât de scurte. Fragmentarea acţiunii nu i-a făcut un serviciu, dar ştiind că la început nu a fost gândită ca o serie, pot doar să sper că la o retipărire va fi publicată într-o ediţie nouă care să cuprindă toate volumele sub aceeaşi copertă.

După moartea tragică a surorii ei gemene în volumul 2, Hyena trăieşte durerea devenind asemeni lui Becks, vrând să o menţină prin acţiunile ei în viaţă, să o simtă alături. Astfel se trezeşte într-un triunghi amoros, ea îl iubeşte pe David, David îl iubeşte pe Alek, iar Alek pe ea. Un astfel de joc nu se poate termina cu bine, iar asta o va simţi pe pielea ei.

Majoritatea cărţii se învârte în jurul felului în care Hyena încearcă să-i facă faţă durerii, se lasă consumată, caută răspunsuri, se învinuieşte... Personajele se confesează pe rând, aflăm povestea din toate unghiurile care ne lipseau, elementele cheie punându-se cap la cap. Despre ,,Antidotul" nu pot să spun foarte multe fără să dezvălui ce se întâmplă. Cristina a surprins nişte adevăruri despre oameni şi viaţă pe care le-a integrat cu inteligenţă şi maturitate în poveste. Cu toate astea, nu pot să nu observ şi minusurile, părţile mai puţin cizelate, parcă lăsate raw, brute, deşi poate că exact asta a fost intenţia.

Deşi nu mi-au plăcut de la început personajele ei, modul lor de a gândi şi acţiona fiind în contradicţie cu firea mea, neregăsindu-mă în situaţii până acum, Cristina a reuşit să facă să pară cele mai nebuneşti lucruri normale, o normalitate a personajelor ei. În acest volum m-au surprins cu adevărat nişte pasaje în care m-am regăsit, scoţându-le din contextul lor şi adaptându-l la al meu.

vineri, 2 decembrie 2016

Review: A List of Cages by Robin Roe

14:36 0 Comments




320 pages
Expected publication: January 10th 2017 by Disney-Hyperion
When Adam Blake lands the best elective ever in his senior year, serving as an aide to the school psychologist, he thinks he's got it made. Sure, it means a lot of sitting around, which isn't easy for a guy with ADHD, but he can't complain, since he gets to spend the period texting all his friends. Then the doctor asks him to track down the troubled freshman who keeps dodging her, and Adam discovers that the boy is Julian--the foster brother he hasn't seen in five years. Adam is ecstatic to be reunited. At first, Julian seems like the boy he once knew. He's still kind hearted. He still writes stories and loves picture books meant for little kids. But as they spend more time together, Adam realizes that Julian is keeping secrets, like where he hides during the middle of the day, and what's really going on inside his house. Adam is determined to help him, but his involvement could cost both boys their lives. First-time novelist Robin Roe relied on life experience when writing this exquisite, gripping story featuring two lionhearted characters.



A List of Cages is not an easy book to read, that is for sure. Nonetheless, it is a book the younger readers should try, as there are not a lot of good ones written on the topic of abuse and the effects it has on the mind of its victims. 

The book is written from two perspectives -  Julian and Adam, two boys that were once paired in a class, despite the age difference. Adam was to help kindergartner Julian how to read better. Later, he finds out Julian is a little older than that, but is suffering from dyslexia. Fate brings them together again when Julian is orphaned, as Adam's mother is a very kind social worker who welcomes the scared boy into her home, with plans to adopt him. But Julian's uncle comes into picture, taking him away, breaking all contact between the boys, and that's when the physical abuse starts.

While the descriptions of what this sick uncle does to the little child are not that detailed, the publisher citing the book suitable for ages 12 and up, I think I wouldn't really recommend it under 15 years. It can be quite traumatizing to read what poor Julian has to go through, and to stomach how he finds excuses for his abuser, how unhappiness can cause you to hurt others. He develops something similar to the Stockholm syndrome, blaming himself for not being good enough, angering his uncle. Despite the pain he is suffering, he finds himself feeling uneasy whenever his uncle is not home, willing to go through anything just so he can still live with him. When offered help by his new friends, he goes out of his way to defend his uncle, afraid of not respecting his rules, desperate even for things to remain the same.

The story is painfully real, with so many young people stuck in similar situations, or who were lucky enough to escape. I think this book was needed, there's never enough help on this subject, and anything which can raise awareness or cause people to seek help should be encouraged. While reading, I kept thinking how logical Julian's train of thoughts feels, despite it being wrong. 

Going through something like he does and not breaking, you have to find a reason, some good thought to hang on to. Julian is obsessed, ever since he was little, with Elian Mariner books, a series the author has invented which would be somewhat similar to The Chronicles of Narnia. These are the books he used to read with Adam, and his safe place. He read them so much they are barely holding their pages together. There is a question haunting him, where does Elian go while he's traveling between worlds, in the split moments where he's in neither place. This question gets amplified by his parents' tragic deaths and we see him keep getting back to seeking answers.

The character development is quite something, Julian going from the picture of an abused, lonely child, to someone who has friends that care about his well being. Adam is the trigger that causes a change in Julian's life, and little by little, things will turn out well. His is a happy ending. In real life, most victims never manage to escape from their abusers, be it family, spouse or someone entirely not related. I am glad I read this book, as heartbreaking as it was, and I hope in time, people will be getting more and more aware of this problem. If you are in such a situation, don't be afraid to seek help. You are not alone, you are not to blame, you deserve to be happy and safe. 

miercuri, 9 noiembrie 2016

Wrap Up #18 | Ce cărţi am citit în septembrie şi octombrie 2016

09:57 0 Comments


Cărţile citite în lunile septembrie şi octombrie 2016 despre care vorbesc în acest videoclip sunt:

Regele Magician de Lev Grossman ( cumpără: https://goo.gl/q0ww4f )
Doamna McGinty a murit de Agatha Christie ( cumpără: https://goo.gl/JKbGh0 )
Hendrik de Mol şi Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld ( cumpără: https://goo.gl/hX3rE0 | recenzie: https://goo.gl/yyuJsa )
Marile speranţe de Charles Dickens ( cumpără: https://goo.gl/vsY97Y )

miercuri, 2 noiembrie 2016

Fragment în avanpremieră: Vrăjitoarea adevărului

20:57 0 Comments


Gen: Fantasy, Young Adult, Magie
Data apariţiei: 11 noiembrie 2016
Editura: Nemira
Colecţia: Young Adult


In Taramul Vrajitorilor magia e de multe feluri si peripetiile la fel. Cel mai bine stiu asta doua fete.

Safiya e Vrajitoare a Adevarului si poate deosebi minciuna de adevar. Magia ei are aceasta capacitate, pentru care multi nobili ar fi in stare sa ucida. Asa ca ea trebuie sa-si tina ascuns acest har pentru a nu fi un pion in lupta dintre imperii.

Iseult e Vrajitoare a Firului si vede legaturile invizibile dintre vieti, dar nu si pe cele ale propriei inimi. Prietenia cu Safiya o impinge pe un drum aventuros.

Cele doua prietene vor doar sa-si traiasca viata, dar asupra Taramului Vrajitorilor se abate razboiul. Cu ajutorul printului Merik si infruntandu-l pe Vrajitorul Sangelui, se lupta cu imparati, printi si mercenari, capabili de orice ca sa puna mana pe Vrajitoarea Adevarului.


Susan Dennard s-a nascut pe 25 februarie 1984 in Georgia SUA. A studiat statistica, apoi a urmat studii aprofundate de biologie marina la Great Lakes Institute for Environmental Research din Windsor, Ontario. Din anul 2009, cand a inceput documentarea pentru a scrie o teza de doctorat si i s-a alaturat sotului ei in Europa, a inceput sa scrie beletristica. A debutat in 2012 cu romanul Something Strange and Deadly, primul volum dintr-o trilogie. Vrajitoarea Adevarului, prima parte din seria Taramul Vrajitorilor, a aparut in ianuarie 2016, si a devenit imediat bestseller New York Times. Urmatorul volum urmeaza sa fie publicat in anul 2017.
Totul ieşise groaznic de prost.
Niciunul dintre planurile de jaf, încropite la repezeală de Safiya fon Hasstrel, nu ieşise aşa cum ar fi trebuit.
În primul rând, trăsura neagră cu stindardul auriu strălucitor nu era ţinta pe care o aşteptaseră Safi şi Iseult. Ba, mai rău, blestemata de trăsură era însoţită de opt rânduri de gărzi orăşeneşti, cărora soarele orbitor al după-amiezii le bătea drept în ochi.
În al doilea rând, Safi şi Iseult nu aveau absolut nicio scăpare. De sus, de pe aflorimentul de calcar, drumul prăfuit ce se întindea dedesubt era singura cale spre oraşul Veñaza. Şi, întocmai cum dinaintea stâncii cenuşii se întindea drumul, dinaintea drumului se întindea la nesfârşit doar marea turcoaz. Stânca de douăzeci de metri înălţime stătea în bătaia valurilor aspre şi a vânturilor şi mai aspre.
În al treilea rând (și asta era pacostea cea mai mare), de îndată ce gărzile trecuseră pe deasupra capcanelor îngropate de cele două fete în pământ, oalele de lut, cu foc în pântece, explodaseră... Ei bine, gărzile aveau să scormonească fiecare centimetru de stâncă.
– Pe toate porţile iadului, Iz! izbucni Safi, uitându-se pe ochean. Sunt câte patru gărzi pe fiecare rând. Opt ori patru face...
Faţa i se schimonosi. Cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece...
– Face treizeci şi doi, răspunse Iseult sec.
– Treizeci şi două de gărzi afurisite, cu treizeci şi două de arbalete afurisite, de trei ori mai mulţi!
Iseult se mulţumi să încuviinţeze din cap şi-și dădu la o parte gluga mantiei maronii. Lumina soarelui îi scăldă chipul. Era întocmai opusul lui Safi: avea părul negru ca noaptea, nu ca spicul de grâu, cum era al lui Safi, pielea îi era albă ca luna, nu bronzată ca a lui Safi, şi avea ochi căprui, nu albaştri ca ai lui Safi.
Ochi căprui, care acum o priveau pe Safi când Iseult îi luă ocheanul din mână.
– Urăsc să-ţi spun, dar am avut dreptate...
– Atunci, nu-mi spune!
– Dar... continuă Iseult, tot ce ţi-am spus aseară a fost o minciună. Sigur nu era interesat de un simplu joc de cărţi.
Iseult mai ţinea ridicate două degete înmănuşate.
Nu avea să părăsească oraşul în dimineaţa asta pe drumul dinspre miazănoapte, continuă. Şi pun pariu – cel de-al treilea deget se lăsă şi el în jos – că nici măcar nu-l chema Caden.
Caden. Dacă... nu, când avea să pună mâna pe Pehlivanul Prefăcut, Safi avea să-i zdrobească fiecare osicior din faţa aia perfectă.
Safi bombăni ceva şi se dădu cu capul de stâncă. Îşi pierduse toţi banii din pricina lui. Nu o parte, ci pe toţi.
Seara dinainte nu fusese prima oară când Safi pariase pe toate economiile – ale ei şi pe ale lui Iseult – la un joc de cărţi. Nu că ar fi pierdut vreodată, fiindcă, vorba aceea, Nu poţi păcăli o Vrăjitoare a Adevărului.
Mai mult, numai cu banii câştigaţi într-o singură rundă la jocul de tarot cu cea mai mare miză din oraşul Veñaza, Safi şi Iseult şi-ar fi putut cumpăra o casă doar a lor. Iseult n-ar mai fi fost nevoită să doarmă în pod și Safi să stea în înăbuşitoarea cameră de oaspeţi a conducătorului de breaslă.
Dar, făcându-se voia Domniţei Destinului, Iseult nu putuse să i se alăture lui Safi la joc – obârşia ei nu-i îngăduia să pună piciorul în hanul de viţă nobilă în care se ţinuse partida. Iar când Sora ei de Fir nu era alături, Safi era predispusă la... greşeli.
Mai ales greşeli cu fălci zdravene şi limbi ascuţite, care o fermecau cu complimente ce reuşeau cumva să treacă de adevrăjile ei. De fapt, bănuise ea că Pehlivanul Prefăcut nu fusese chiar întru totul cinstit când îşi ridicase câştigurile de la bancă locală... Sau când îşi petrecuse braţul după al ei şi o călăuzise în noaptea caldă... Sau când se aplecase s-o sărute cast, totuşi sălbatic şi ameţitor, pe obraz.
N-am să mai pariez niciodată, se jură ea, bătând cu călcâiele în roca de calcar. Şi nici n-am să mai flirtez niciodată.
– Dacă vrem s-o facem, îi zise Iseult, întrerupându-i şirul gândurilor, trebuie să acţionăm înainte ca gărzile să ne cadă în capcană.
– Nu mai spune!
Safi se uită lung la Sora ei de Fir, care urmărea gărzile prin ochean. Vântul îi răsfira părul întunecat lui Iseult, ridicându- i în aer şuviţele scurte ieşite din coada împletită. În depărtare, un pescăruş ţipa sâcâitor: ua-ha-ha-ha!
Safi ura pescăruşii. Mereu i se găinăţau în cap.
– Şi mai multe gărzi, murmură Iseult, zgomotul valurilor aproape înecându-i cuvintele.
Apoi reluă mai tare:
– Încă douăzeci de gărzi vin dinspre miazănoapte.
Safi rămase fără suflare o fracţiune de secundă. Acum, chiar dacă ea şi Iseult le-ar fi putut face faţă celor treizeci şi două de gărzi care însoţeau trăsura, celelalte douăzeci le-ar fi împresurat înainte să găsească o scăpare.
Plămânii i se treziră din nou la viaţă, însetaţi de răzbunare. Acum îi venea să arunce cu toate blestemele pe care le învăţase.
– Avem doar două variante, interveni Iseult, trăgându-se înapoi lângă ea. Fie ne predăm...
– Peste cadavrul putrezit al bunicii mele! replică Safi, scuipând cuvintele.
– ...fie încercăm să ajungem la gărzi înainte să declanșeze capcana. Apoi nu ne rămâne decât să ne croim drum înainte.
Safi îi aruncă o privire. Ca de obicei, chipul Surorii ei de Fir nu exprima nimic. Singura părticică din corp care îi trăda neliniştea era nasul lung, zvâcnind la câteva secunde.
– Odată trecute de gărzi, continuă Iseult, trăgându-şi gluga înapoi pe cap şi lăsând umbra să-i acopere chipul, ne ţinem de planul obişnuit. Acum, să ne grăbim!
Safi n-avea nicio nevoie să-i spună să se grăbească – evident că avea să se grăbească –, dar îşi înghiţi replica tăioasă. Iseult le salva pielea din nou.
Şi, în plus, dacă mai auzea de multe ori că Soră-sa avusese dreptate, Safi avea s-o strângă de gât şi să-i lase leşul pradă crabilor.
Iseult călca apăsat pe pietrişul drumului, când lui Safi, care mergea în urma ei, răscolind praful cu cizmele, îi veni o idee trăsnet.

marți, 1 noiembrie 2016

miercuri, 19 octombrie 2016

Recenzie: Hendrik de Mol şi Planeta de Aur

21:06 0 Comments




Gen: Literatură română pentru copii
336 pagini
Publicata în 21 noiembrie 2015 de Editura Univers


Hendrik de Mol nu este un băiat ca toți ceilalți. Este orfan, locuiește cu bunicul său Martinus într-un Muzeu al Jucăriilor, nu iese niciodată din casă și nici nu merge la școală. Într-o bună zi, bunicul Martinus, păstrătorul Celui Mai Important Secret din Universul Cunoscut, este răpit iar Hendrik este transformat într-o cârtiță de pluș, o jucărie. Va reuși Hendrik să își învingă teama de a ieși din casă, chiar mai mult, să zboare pe Planeta de Pluș, să îl elibereze pe bunicul Martinus din mâinile fiorosului Calavera și ai săi soldați de lemn și să se întoarcă în siguranță pe Pământ?


,,Sunt un urs de pluș fermecat de către un vrăjitor fără inimă și nevoit să îmi trăiesc viața pe Pământ drept om. Scriu cărți pentru copii."
(K.J. Mecklenfeld)



Dragi pufoşi şi pufoase, recent am avut ocazia să aflu povestea lui Hendrik de Mol, un băieţel căruia i-a fost răpit spiritul de aventură din cauza unei boli de care suferă, care îl face să se teamă de spaţiile deschise. Totuşi, el va ajunge să călătorească în spaţiu şi să lupte pentru a-şi apăra prietenii şi a-şi salva bunicul. Poate vă întrebaţi cum e posibil acest lucru, când băieţelul leşină de fiecare dată când încearcă să iasă din propria casă. Ei bine, asta e o poveste lungă, pe care toţi prietenii mei de pluş s-au îngrămădit să o asculte. Cred că vă va plăcea şi vouă tare mult.



Totul începe cu Hendrik blocat în căsuţa din stejar pentru că Bombus, nava improvizată de bunicul acestuia, nu funcţionează. În timp ce copilul se găseşte neajutorat din cauza agorafobiei, Severin, fratele bunicului, vine în vizită la muzeul de jucării unde cei doi locuiesc, aducând în dar un scehelet de lemn din 1870, o adiţie valoroasă colecţiei din muzeu. Acest eveniment, aparent banal, va declanşa o întreagă serie de probleme, căci Calavera, scheletul de lemn, ca de altfel toate jucăriile, este cât se poate de viu şi are în plan să fure o tabletă ce se află în posesia bunicului, tabletă care dezvăluie coordonatele Planetei de Aur.



Protagonistul nostru se va găsi în postura în care trebuie să-şi părăsească propria casă sub forma unei cârtiţe de pluş (aluzie la semnificaţia numelui său în olandeză), cu comfortul psihologic al unei armuri confecţionate dintr-o cutie de praline cu vişine drept singur scut împotriva spaimei de spaţii deschise. Însoţit de Berend, ursul de pluş verde pe care până acum îl tratase cu neglijenţă şi de prietena cea mai bună, Hildegard, băiatul va descoperi, sub forma Planetei de Pluş şi a aventurilor ce însoţesc răpirea bunicului de către Calavera, toate aventurile pe care le-a ratat din cauza condiţiei sale. Personajul evoluează de la copilul ce-şi învinuieşte ursuleţul pentru propriile greşeli la cel curajos, altruist, gata de sacrificiu de sine. 



Istoria diferitelor tipuri de jucării este foarte bine conturată, se menţionează simplu şi pe înţelesul copiilor situaţia politică a diverselor planete pe care acestea le populează. Jocurile de cuvinte sunt de-a dreptul delicioase, preferatul meu a fost Hamsterdam, capitala Planetei de Pluş. 

Singurul cusur pe care l-am găsit la ,,Hendrik de Mol şi Planeta de Aur" a fost personalitatea copilului, care de altfel e firească la vârsta lui, acea încăpăţânare enervantă de a face cum îl taie capul şi nu cum îi spun cei cu mai multă experienţă decât el. Pe de altă parte, în lipsa unor trăsături de acest gen, nu ar mai fi fost posibilă o atât de frumoasă evoluţie a personajului.



În ciuda faptului că este o carte pentru copii, am regăsit multe elemente pe placul meu, care cel mai probabil vor încânta şi alţi adulţi cu suflet de copil. Spre exemplu, piraţii spaţiali sunt nişte microbi de pluş, la pachet cu denumirea în latină. Deşi majoritatea copiilor nu vor înţelege exact de ce Căpitanul E-coli e ofensat să fie numit Căpitanul Salmonella, această glumiţă strecurată nu e singura care va transforma lectura în una extrem de plăcută şi pentru părinţii care le citesc cu voce tare copiilor mai mici (pentru mine a fost şi mai haioasă gluma pentru că sunt deţinătoarea unui simpatic stafilococ de pluş).



Te-am convins? 
Poţi comanda cartea de aici.

Mulţumesc K.J. Mecklenfeld şi Editura Univers pentru exemplarul trimis.
Acest aspect, ca întotdeauna, nu afectează în niciun fel părerea exprimată în recenzie.

joi, 13 octombrie 2016

Concurs Editura Nemira | Atlasul Secret (seria Marile Descoperiri)

09:54 0 Comments


Premiul: Atlasul secret (Trilogia Marile Descoperiri, partea I)
de MICHAEL A. STACKPOLE - află mai multe aici: https://goo.gl/6lsvXC

Reguli
1. Să fii Subscriber/Abonat Vanilla Moon Books pe YouTube
2. Să laşi un comentariu cu "Particip" + ce lume ai vrea să descoperi dacă ai fi explorator
- doar persoane cu domiciliul în România
- minorii să aibă permisiunea părinţilor de a-mi da adresa lor de domiciliu în vederea expedierii premiului
Termen limită: 3 noiembrie 2016, ora 23:59
Editura Nemira este cea responsabilă de expedierea premiului

Câştigătorul e ales prin tragere la sorţi cu ajutorul YouTube Random Comment Picker

duminică, 25 septembrie 2016

Reader Problems Tag | Probleme de cititor

09:50 0 Comments
Pentru reamintirea volumelor din serii: http://www.bookseriesrecaps.com/

Am primit Tag-ul Reader Problems de la Diana Loves Books
https://www.youtube.com/watch?v=9qr8OQP9bUo

Tagul a fost tradus de Diana după cel original, în limba engeză, creat de About to Read
https://www.youtube.com/watch?v=7SfhSV-L3eo

duminică, 11 septembrie 2016

Wrap Up #17 | Ce carti am citit in august 2016

09:48 0 Comments
\

Cartile citite in luna august 2016 despre care vorbesc in acest videoclip sunt:

Conan Barbarul, o vrăjitoare se va naşte de Robert E. Howard (comanda online sau din librăriile partenere: http://goo.gl/4bxKgo )
Pericol la End House de Agatha Christie
Mâini cuminţi, copilul meu autist de Ana Dragu
Carry On de Rainbow Rowell
Minunata pălărie a lui Millie de Satoshi Kitamura

duminică, 28 august 2016

Recenzie: Abatorul cinci de Kurt Vonnegut

14:52 0 Comments






Vonnegut scrie cu ironie şi umor, de cele mai multe ori negru, o cronică atipică a unuia dintre cele mai îngrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei de către britanici şi americani, în urma căreia au murit o sută treizeci şi cinci de mii de oameni, aproape de două ori mai mult ca numărul celor ucişi de bomba atomică de la Hiroshima. Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, îmbină realismul cu SF-ul și atrage cititorul într-o lume incredibilă, în care se amestecă bombardamente, călătorii în timp, prizonieri de război, extratereştri de pe planeta inventată Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducător de moarte al iperitei.

„Debordând de imaginație, aproape psihedelic, Abatorul cinci este un roman trist şi încântător deopotrivă, scris în cel mai autentic stil Vonnegut.“ The New York Times

„O carte hazlie pe care, citind-o, nu-ţi poţi îngădui să râzi, o carte tristă care nu-ţi stoarce lacrimi, un basm plasat într-un abator.“ Life Magazine

Am primit un exemplar de la Editura Art în schimbul unei recenzii sincere. Acest aspect nu influenţează în niciun fel părerea expusă mai jos.

Kurt Vonnegut e unul dintre autorii despre care am auzit din ce în ce mai mult după ce am început să fac clipuri despre cărţi pe YouTube. Trebuie să recunosc că nu ştiam mare lucru despre el, cu atât mai mult cu cât citeam mai mult cărţi din domeniul fantasy, dar numele autorului a început să îmi ajungă la ureche de atâtea ori, până când am început să mă întreb de ce nu am citit nimic de el. După ce am tot oscilat între ,,Leagănul pisicii" şi ,,Abatorul cinci", am decis să încerc cel din urmă titlu, care mai este cunoscut şi sub numele de ,,Cruciada Copiilor".


Descrierea de pe spatele cărţii e cel puţin ciudată. Când i-am arătat cartea unchiului meu pasionat de istorie, mi-a spus că ,,îţi faci varză în cap dacă amesteci istoria cu ficţiune" şi deşi am mai citit multă ficţiune istorică şi mi-a plăcut, fără ca elementele imaginate de autori să mă facă să mă simt confuză asupra evenimentelor reale, când am ajuns la partea în care personajul principal povesteşte cum a fost răpit de extratereştri şi ţinut captiv într-o grădină zoologică împreună cu o femeie celebră pentru că a jucat în filme porno, am început să simt că povestea îmi scapă printre degete. Abia mai târziu mi-am dat seama că ar putea fi, de fapt, o perspectivă a naibii de isteaţă asupra stresului post-traumatic.

Billy Pilgrim e un optometrist, dar şi supravieţuitor al bombardării Dresdei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, un eveniment tragic care a făcut mai multe victime chiar decât bomba atomică de la Hiroshima, lucru pe care nu multă lume îl cunoaşte, din moment ce despre acesta se vorbeşte mult mai adesea. 

Cartea, ca fir narativ, e un dezastru. E greu de urmărit pentru că personajul principal are convingerea că poate călători în trecut şi viitor, că întreaga lui viaţă este o înşiruire de evenimente pe care le poate retrăi după propria voinţă, iar moartea nu înseamnă nimic pentru că toate evenimentele există simultan şi oricine se poate concentra pe orice moment al vieţii sale. Astfel, pendulăm înainte şi înapoi prin viaţa lui, trecem de la un eveniment la altul, încercând să găsim răspunsuri la întrebări ce încă nu s-au conturat complet. Totuşi, într-un final am găsit ceva frumos în acest haos, care ar putea avea mai multe interpretări. Sigur, ai putea crede că într-adevăr lucrurile s-au întâmplat aşa cum povesteşte Billy, dar mie perspectiva cu răpirea şi ţinutul în captivitate pe planeta Tralfamadore mi s-a părut cam trasă de păr. Mai degrabă, am văzut întreaga poveste ca pe un răspuns firesc la traumele războiului. 


Billy Pilgrim este laş, iar ca soldat cel puţin nepregătit, lucru care duce la capturarea lui de către nemţi. Titlul cărţii vine de la locul în care el este ţinut împreună cu alţi prizonieri de război, într-un abator părăsit. O mare parte din evenimentele cărţii e posibil să fie autobiografice, autorul a fost atât prizonier de război, cât şi prezent când s-a bombardat Dresda. 

Un lucru care m-a deranjat enorm a fost repetarea formulei ,,Aşa merg lucrurile" de fiecare dată când se menţionează moartea unui personaj, ca o explicaţie, resemnare şi formulă de tranziţie. Deşi la început am văzut-o ca pe ceva diferit în sens pozitiv, a devenit repede plictisitor, iar apoi enervant. 

,,Abatorul cinci" clar nu e o carte pentru toată lumea. Pot înţelege de ce mulţi critici sau cititori obişnuiţi o consideră genială, însă eu aveam cu totul alte aşteptări de la ea. Cu toate acestea, ar fi o minciună să spun că nu mi-a plăcut. Are un farmec aparte şi o perspectivă unică, în mod sigur nu e o carte pe care să o uiţi uşor.

Puteţi comanda cartea de aici sau aici.

marți, 9 august 2016

Recenzie: Fata cu toate darurile de M.R. Carey

21:42 0 Comments



Apărut la Editura Nemira, colecţia Nautilus
Traducerea: Ruxandra Toma
Lungime: 416 pagini
Publicat în 27 mai 2016



Plin de emotie si captivant de la prima pagina pana la final, Fata cu toate darurile este cel mai puternic thriller distopic pe care il veti citi anul acesta.
Melanie este o fata foarte speciala. Dr. Caldwell o numeste „micul nostru geniu“. In fiecare dimineata, Melanie asteapta cuminte in propria celula sa fie luata si dusa la clasa ei. Atunci cand Sergentul Parks vine dupa ea, arma lui este intotdeauna incarcata si indreptata spre ea cat timp doi dintre oamenii lui o imobilizeaza intr-un scaun special. Ea nu crede ca oamenii o plac prea mult. Glumeste cu ei ca nu ii musca, dar ei nu rad deloc. Melanie iubeste scoala. Adora sa invete despre adunari si silabe si despre lumea care exista in afara clasei si a celulelor in care traiesc copiii. Cateodata ea ii povesteste invatatoarei favorite toate visurile pe care le are pentru cand va creste mare si va explora lumea. Melanie nu stie de ce asta o intristeaza atat de mult pe domnisoara Justineau.

 „Cel mai bun roman pe care l-am citit tot anul. Un thriller distopic cu o inima reala, sangeranda. Recomand. Recomand. Recomand.“ Maggie Stiefvater

 „Daca cititi un singur roman anul acesta, sa fie Fata cu toate darurile, e fantastic!“ Martina Cole
Ceva m-a atras în mod inexplicabil la ,,Fata cu toate darurile" încă de când am primit informaţiile despre ea printr-un comunicat de presă de la Editura Nemira, motiv pentru care am şi cerut-o imediat, păstrând-o pentru momentul potrivit. Acesta s-a ivit în timpul excursiei mele de un weekend la Balcic, deşi am început-o cu două zile înainte, când am pornit spre Bucureşti şi am terminat-o în seara întoarcerii din Balcic. Cuvântul cel mai potrivit care-mi vine în minte este că m-a hipnotizat de-a dreptul din prima pagină, iar cu greu o lăsam din mână. Doar zilele pline de evenimente m-au ţinut departe de povestea antrenantă şi au prelungit durata în care am citit-o.



La început e oarecum statică, se bazează mai mult pe emoţia personajelor şi descifrarea lumii în care ne aruncă M.R. Carey fără prea multe explicaţii. Personajul principal e o fetiţă de zece ani care îşi începe dimineţile aşezându-se cuminte pe un scaun cu rotile, în timp ce militari înarmaţi îi imobilizează treptat membrele şi gâtul, spaima citindu-li-se în ochi şi postura corpului. Dacă nu ai ştii că e un roman distopic, ai zice că poate copiii sunt bolnavi psihic. Adevărul este, însă, mult mai sumbru şi îl vei afla pe măsură ce Melanie înţelege cine este ea de fapt.



Cartea e scrisă la persoana a treia, din perspectiva mai multor personaje şi deşi e de departe cea mai antipatică, doamna doctor Caldwell aduce şi cea mai multă lumină asupra a ceea ce se găseşte în afara zidului în care Melanie şi alţi copii asemeni ei sunt educaţi despre o lume de mult apusă. De altfel, ei nu îşi amintesc să fi văzut vreodată ce se află în afara clădirii în care trăiesc. Sunt oferite o mulţime de indicii încă de la început, iar dacă eşti atent la nuanţe, poţi cu uşurinţă să întrezăreşti situaţia reală. Ce aduce în plus această carte faţă de altele similare este frumuseţea ştiinţifică a explicaţiilor oferite de către Caldwell, care şi-a asumat o misiune greu de îndeplinit şi, ca mulţi alţi oameni de ştiinţă înaintea ei, devine orbită de idealurile ei şi totodată entuziasmul descoperirilor pe care le face, astfel încât ia decizii ce o plasează cu uşurinţă în topul celor mai crude şi egoiste personaje pe care le-am întâlnit. Cu toate acestea, am înţeles deplin psihologia personajului ei, motiv pentru care nu pot să o detest, rolul pe care îl joacă fiind de neînlocuit.



Melanie e de departe un copil-geniu, însă deşi are o gândire foarte matură pentru vârsta ei şi un IQ ridicat, nu uiţi niciodată ce vârstă are de fapt, pentru că o însoţeşte o curiozitate şi o oarecare inocenţă specifică, inconfundabilă. Pe parcursul cărţii, nu ai cum să nu o îndrăgeşti şi să empatizezi cu ea, asemeni domnişoarei Justineau, profesoara ei preferată, cu care stabileşte o legătură emoţională profundă, în ciuda tuturor regulilor. 

,,Fata cu toate darurile" e exact genul de carte pe care o caut mereu. Are un je ne sais quoi ce a făcut-o pentru mine reală până la ultimul amănunt. Am trăit fiecare pagină cu sufletul la gură, în aşteptarea temătoare a deznodământului, care m-a surprins şi lovit cu toată forţa atunci când a sosit. Nu pot să o recomand suficient. Citiţi-o, vă rog din tot sufletul, chiar dacă nu sunteţi fani SF sau distopii. 

Mulţumesc Editurii Nemira pentru exemplarul trimis spre recenzare. Acest aspect nu influenţează în niciun fel părerile expuse mai sus.

Puteţi comanda cartea cu încredere de aici, aici sau aici.

marți, 2 august 2016

Wrap Up #16 Ce cărţi am citit în iunie/iulie 2016

17:07 0 Comments
Cartile citite in lunile iunie si iulie 2016 despre care vorbesc in acest videoclip sunt:

Următorul cadru (recenzie: http://vanillamoonbooks.blogspot.ro/2016/07/recenzie-urmatorul-cadru-lex-comics.html )
Becks merge la şcoală de Cristina Boncea (recenzie: http://vanillamoonbooks.blogspot.ro/2016/07/recenzie-becks-merge-la-scoala-de.html )
Fata cu toate darurile de M. R. Carey
Abatorul cinci (sau Cruciada copiilor) de Kurt Vonnegut
Salcia oarbă, fata adormită de Haruki Murakami


luni, 18 iulie 2016

Recenzie: Următorul cadru (Lex Comics)

17:06 0 Comments






"Următorul Cadru" e un album-experiment desenat de nu mai puțin de 10 autori români. Fără scenariu stabilit înainte, fără vreo direcție impusă! Fiecare autor a desenat un cadru, după care a dat mai departe, următorul fiind obligat să continue acțiunea și să finalizeze cadrul sau în mai puțin de 24 de ore, după care să dea mai departe, de unde și conceptul de Ping Pong Comics.

72 de pagini de acțiune, umor și surprize la tot pasul, desenate de Toma Alexandru, Alexandru Ciubotariu, Vlad Forsea, Robert Obert, Andrei Moldovan, Xenia Pamfil, Ionuț Popescu, Valentin Sava, Alexandru Talambă și Octav Ungureanu.
Îmi amintesc cu nostalgie vremea când Facebook încă nu se născuse. Cei mai tinerei dintre voi să nu-şi imagineze însă că nimeni nu-şi vărsa nervii în mediul online. Nu. Pentru asta, dar şi discuţii de orice altă natură, erau forumurile. Eram şi eu membră pe cele mai mari forumuri anime, dar asta e o poveste pentru altă dată. Voiam să ajung la unul dintre jocurile cu care ne amuzam noi în astfel de comunităţi. Era cam pe toate forumurile, într-o variantă sau alta. Cel mai adesea l-am găsit sub forma ,,Poveste din 3 cuvinte." Regulile erau foarte simple. Cine voia să participe citea ce scriseseră cei de dinaintea lui şi apoi posta trei cuvinte care să continue povestea. Unii îşi dădeau silinţa să păstreze sensul, alţii, din contră, făceau tot ce le stătea în putere să o transforme într-o nebunie totală. Era extrem de haios. Cam aşa ceva au făcut şi artiştii implicaţi în proiectul ,,Următorul cadru."



Acest concept mi s-a părut interesant încă de la început, motiv pentru care am şi început albumul în ziua în care l-am primit de la Lex Comics pentru recenzie. Cred că a fost o alegere nemaipomenită să mă scoată din starea apatică a sesiunii de vară, când e prea cald să întorci pagina la curs. Aşa se face că am terminat volumul în mai puţin de 24 de ore, în câteva pauze de la învăţat.



Povestea în sine nu poate fi prezentată fără a-şi pierde farmecul. Vă pot spune, în schimb, că e plină de întorsături de situaţie, explozii, glume rasiste, apariţia unor personaje celebre, trădări, agenţi dubli, tripli, de la un moment dat nu o să mai ştiţi pe ce planetă sunteţi. La propriu. Mai haioasă decât povestea chiar, sunt personajele, cu nume inspirate de tipul Mioriţu şi Bucylaia. Cea mai tare e oaia. Dacă oaia aia era în prim-plan cap-coadă, dădeam o floare de vanilie în plus la rating. A, da, şi mai sunt trei troli. Unul din ei e îndrăgostit de şefu. 


Volumul de faţă are un final deschis, lăsând loc de o eventuală continuare. Proiectul mi s-ar fi părut un succes total dacă nu erau câteva glume nesărate şi dacă ar fi avut sens cap-coadă. Totodată, nici nu poţi avea pretenţia la ceva excepţional dacă ştii că nu are niciun scenariu la bază şi nicio direcţie clară de urmat prestabilită în linii mari. Recomand aşa, de amuzament, dacă sunteţi fani ai ilustratorilor implicaţi sau vi se pare interesantă ideea de Ping Pong Comics.

Îl puteţi comanda de pe www.lexshop.ro

sâmbătă, 2 iulie 2016

Recenzie: Becks merge la şcoală de Cristina Boncea

17:40 0 Comments



Becks merge la școală (Octopussy #2) 
de Cristina Boncea


După ce au fost subiect de studiu pentru boala Octopussy descoperită de unchiul lor, gemenele Becks și Hyena sunt obligate să se despartă. De data aceasta, Becks pleacă la liceu în Anglia. Pentru ea, școala însă nu va fi decât un pretext pentru a experimenta cât mai mult – de la sex dezinhibat, până la dragoste și prietenie – totul departe de casă, de Hyena și de mediul familiei sale… ciudate. Detestată de cercul noilor colege, acceptată așa cum este, în cele din urmă, dar și îndrăgostită de tânăra Natty, Becks încearcă să afle răspunsuri clare la întrebările aparent inexplicabile care au condus-o până în acest moment al vieții sale. Ce are de făcut? Ce înseamnă normal și ce nu? Care sunt limitele? Care este adevărul? Poate fi oare el aflat? Și cu ce riscuri?



S-a născut pe 1 ianuarie 1998 în Tg-Jiu. În prezent locuiește în București și este elevă în clasa a XII-a la profilul filologie bilingv. germană. Octopussy este romanul său de debut și a fost publicat pe data de 18 februarie 2015 la editura Herg Benet. Cristina a obținut câteva premii pentru poezie și proză scurtă în cadrul unor concursuri școlare iar una dintre poveștile sale a fost publicată în ediția decembrie 2015 a Revistei de Suspans.




După un prim volum promiţător, Cristina Boncea s-a întors un an mai târziu cu continuarea poveştii începute în Octopussy, gata să ne surprindă din nou. Nu ştiam ce aşteptări să am când am început cartea, mai puţin că se va citi repede, pe nerăsuflate, motiv pentru care am şi folosit-o ca mod de a evada în pauzele de învăţat pentru ultimul examen, când cheful şi motivaţia erau la pământ. Am citit înainte de culcare, am citit în timp ce-mi dezgheţam ciorba de la bunica, am stat cu ochii în carte în timp ce mâncam, ca pe vremea când eram copil şi mă certau ai mei că nu las cartea din mână.

Au fost lucruri pe care autoarea în mod clar le-a îmbunătăţit, ţinând cont de criticile primite, dar mi s-a părut că nu era neapărat nevoie de acest volum, şi că Octopussy era suficient aşa, misterios, cu răspunsuri nedate. În această carte, însă, Cristina ne arată că aparenţele înşeală, că Becks nu e o scorpie fără inimă, că şi cel mai rece şi distant om are sentimente, ca Thomas Barrow din Downton Abbey. Sfârşitul cărţii, pe care nu vi-l voi dezvălui, şi care i-a şocat pe mulţi cititori, eu l-am întrevăzut după prima treime a volumului.

În primele capitole, scopul lui Becks pare a fi să se culce cu fiecare dintre fetele liceului cu internat de lângă Londra, lucru care mă dezamăgea profund. Mă gândeam ce-a fost în capul Cristinei, să folosească un plot atât de lipsit de substanţă ca să facă vânzări, nu o recunoşteam. Însă lucrurile se schimbă, Becks trece prin momente care o marchează profund şi încearcă să se reinventeze, să îşi accepte trecutul şi să devină o versiune mai bună a ei. Despre asta, şi mai mult este vorba în Becks merge la şcoală. Aflăm mai multe despre ce înseamnă boala Octopussy, descoperită/inventată de unchiul Phil, totodată ea căpătând o definiţie mult mai largă, astfel încât este învăluită în şi mai mult mister, sau cel puţin aşa am perceput-o eu.

Mi-au plăcut referinţele la Copiii de la 402, cred că toţi cei din generaţia mea le vor găsi de-a dreptul îmbucurătoare. Personajele noi aş fi vrut să fie mai bine conturate, am văzut prea puţin din personalitatea fiecăruia. Uşurinţa cu care Becks se împrieteneşte cu una dintre colegele ei în mod special mi s-a părut oarecum neîntemeiată, având în vedere circumstanţele. Eu, una, aş fi fugit mâncând pământul să văd că mi-a memorat cineva toate datele, sună prea a psihopat. Haha.

Becks merge la şcoală este, sau încearcă să fie multe lucruri în acelaşi timp, însă atinge doar suprafaţa unor probleme precum bullying, homofobie, acceptarea sinelui, depresie, cu ocazionale paragrafe de o profunzime surprinzătoare. Dacă întreaga carte ar fi presărată de aşa ceva... Doar că e prea mult, mult prea mult relatat şi trăit pentru cele 170 de pagini ale cărţii. Mi-aş fi dorit ca autoarea să fi vrut mai mult de la ea, de la cartea ei, pentru că ştiu că poate. O dovedesc multe, multe pasaje din carte. Aş putea să mă înşel, dar mi s-a părut că e într-o goană de a scrie cât mai repede pentru a nu-şi pierde elanul, ideile, sentimentele care o mânau. Ceea ce e foarte bine, cred că e un mod perfect de a începe. Însă văd cartea asta ca mai degrabă un prim manuscris, care ar fi trebuit cizelat înainte de a vedea lumina tiparelor. Aici, probabil, intervine şi scoaterea cât mai repede a continuării înainte de a uita lumea de prima carte.

Sunt curioasă cum se va termina trilogia. Nu ştiu sincer ce să vă spun despre această carte fără să vă stric lectura. E clar mai mult decât lasă aparenţele să se înţeleagă. E genul ăla de carte pe care o citeşti în 3 ore şi nu ţi se pare a fi foarte profundă în mare, cel puţin ca abordare. Dar apoi, dacă îi permiţi creieraşului să o proceseze, constaţi cât de multe lucruri pune în discuţie, câte dezbateri poate provoca. Asta dacă nu ai capul vârât prea adânc în posterior ca să poţi trece peste faptul că are mai multe scene de sex scurte, însă detaliate. Între persoane de acelaşi sex. Oare câte secole vor mai trece până o să doară pe fiecare în cot cine ce face în dormitor şi cu cine?

Puteţi comanda cartea de aici.

Am primit un exemplar pentru recenzie de la autoare, căreia îi mulţumesc. Acest lucru, la fel ca întotdeauna, nu afectează în niciun fel părerea sinceră pe care am expus-o aici.