Follow Us @soratemplates

luni, 14 decembrie 2015

Recenzie: Anotimpul pumnalelor de Serban Andrei Mazilu

21:41 0 Comments

Anotimpul pumnalelor 
de Şerban Andrei Mazilu

 https://www.goodreads.com/book/show/25190338-anotimpul-pumnalelor

346 pagini
Publicată în martie 2015 de Crux Publishing

Într-un univers fantastic dominat de forțe oculte și de tehnologii avansate nefiresc pentru acele timpuri, un grup de asasini încearcă imposibilul: dejucarea planurilor diabolice de preluare a puterii și restabilirea echilibrului viață – moarte, de mult alterat. Arhipelagul Voss se zbate în mizerie și disperare, sărăcie și haos. Conducătorul Bisericii, corupt și pervers, și o aristocrată însetată de putere manipulează, seduc sau ucid pe oricine le stă în cale, căci miza supremă este chiar tronul Împăratului. Vocea zeului Moarte se face auzită peste șuieratul pumnalelor, în timp ce un erou improbabil este aruncat în mijlocul unui joc dement în care toată lumea are de pierdut.
 Citind din ce în ce mai multe recenzii de cinci stele pentru cel mai recent roman al lui Şerban Andrei Mazilu, publicat la Crux Publishing, curiozitatea mea a atins cote maxime. Cu ocazia lansării cărţii Theoria de Ştefan Bolea în Cluj-Napoca, am făcut cunoştinţă cu tânărul scriitor şi cu Andreea Sterea, oamenii frumoşi care au pus editura în picioare. Am continuat, aşadar, să trăiesc fantastic, cum ne îndeamnă Crux Publishing, prin intermediul cărţilor scrise de autori români, cu "Anotimpul pumnalelor".


Cartea începe cu Aendo Assermore, un asasin cu un trecut cel puţin fascinant, trimis să se ocupe de un oarecare baron de către contesa Mequette. Intenţiile tinerei domnişoare par iniţial simpla gelozie şi dorinţă de a o avea numai pentru ea pe Larisse, femeia de rând pe care baronul o luase amantă. Totul însă devine confuz când îl dă pe asasinul nostru pe mâna autorităţilor, iar acesta îşi întâlneşte sfârşitul, apoi pe Thanos, Zeul Morţii, pentru ca mai apoi să fie readus la viaţă şi să îi cunoască pe Corbi, cei care menţin echilibrul în lume hrănind zeul cu suflete al căror ceas a sosit.


Treptat, începi să vezi imaginea de ansamblu, planul contesei prinzând contur şi şocând la fiecare pas, manipulând pe oricine şi oricum, începând de la un Episcop corupt cu numele de Bone, al cărui prânz ideal constă în carne de copil, până la credulul Împărat, Septimus Voss al III-lea, care crede în puritatea sufletească al lui Bone şi este în stare să îi treacă mai orice cu vederea pentru a se pune bine indirect cu zeii Erra, Adu şi Ur, convins de rolul cheie al Bisericii în reîntâlnirea cu soţia lui în viaţa de după.

Situaţia mi se pare atât de comică, încât atunci când citeam cum îl descria Septimus pe Bone, am început să râd de una singură de gluma pe care am făcut-o în minte. (Sanctitate, v-a rămas puţină puritate între dinţi...) Ştiu, e o glumă atât de proastă, încât e amuzantă. Cred.

Un adevărat deliciu mi s-au părut şi dialogurile, mai ales cele dintre majordom şi Împărat, care sună mai degrabă a cicăleală între prieteni vechi, fiind de-a dreptul hilare.

O caracteristică principală a romanului este abundenţa în detalii a pasajelor descriptive, lucrul care mi-a şi plăcut, de altfel, cel mai mult la el. Din păcate, pe lângă faptul că m-au introdus perfect în atmosferă şi m-au făcut să savurez cartea, au fost momente în care simţeam că era prea mult, încetinindu-mi lectura şi rupându-mă chiar de acţiune.



Personajele mi-au plăcut fără excepţie, începând cu contesa nebunesc de genială şi terminând cu periculoasa Loup/Jess, una dintre Corbi. Cred că singurul aspect deranjant la capitolul acesta a fost cât de rapid s-a născut atracţia dintre Aendo şi Loup. Aş fi preferat să fie vorba de mai mult decât o admiraţie profesională şi o bătaie între ei care să nască povestea dintre cei doi. Pot înţelege chimia dintre ei, însă mi s-a părut că a devenit destul de siropos prea repede pentru cât de puţin se cunoşteau cu adevărat şi poate chiar puţin clişeic cum toată lumea era conştientă de asta cu excepţia lor înainte să se producă inevitabilul. Mi-ar fi plăcut puţin mai mult build-up.


Am văzut prin blogosferă şi pe Facebook persoane care îl comparau pe autor cu George R.R. Martin. Din punctul meu de vedere, nu văd o asemănare a stilurilor dincolo de genul fantasy şi numărul mare de personaje. Pe lângă asta, Anotimpul pumnalelor este un roman de sine stătător şi nici pe departe la fel de intimidant precum Urzeala tronurilor, care îi ţine pe mulţi deoparte atât prin numărul paginilor, cât şi prin dimensiunea seriei. Cu toate astea, îl consider pe Şerban Andrei Mazilu un scriitor valoros pentru fantasy-ul românesc şi mi-ar plăcea să cred că George R.R. Martin ar fi la rândul lui flatat de comparaţie dacă ar cunoaşte limba română şi ar putea citi această carte.