Când a apărut oferta Leda, cu toate cele şase volume la preţ de 99 RON, mi-am zis că nu o pot rata, mai ales că seria era una pe care am vrut să o citesc încă de la apariţie, deşi nu cumpărasem niciun volum. Nici că puteam face o alegere mai bună!

Un prim lucru pe care l-am observat a fost faptul că Richelle Mead "şi-a făcut temele". Se vede foarte clar că a citit cărţi despre legendele vampirilor şi s-a inspirat foarte mult din cele româneşti, lucru vizibil în societatea pe care ne-o prezintă.
Moroii sunt vampiri vii şi muritori, capabili să stăpânească forţele naturii. În trecut, aceştia foloseau magia pentru a ajuta oamenii, spre exemplu în agricultură. Deşi puternici magicieni, ei nu îşi folosesc puterile ca forme de atac, fiind vulnerabili în faţa duşmanilor lor. De aceea, au nevoie de ajutorul dhampirilor, jumătate oameni, jumătate vampiri, care sunt antrenaţi să lupte pentru a-i apăra pe moroi. Ei sunt singurii care se pot pune cu strigoii (care ar face orice ca să bea sânge de moroi). În mod normal, ne-am întreba de ce şi-ar risca viaţa aceste fiinţe, dar răspunsul e cât se poate de simplu. Dhampirii nu se pot înmulţi între ei, şi au nevoie de moroi pentru ca rasa lor să nu dispară de pe faţa pământului. Prin urmare, avem două rase dependente una de cealaltă, şi cu un duşman comun, reprezentat de strigoi. Strigoii nu sunt nimic altceva decât foşti moroi, care au ucis intenţionat un om sau dhampir în timp ce îi beau sângele. Şi ca totul să fie şi mai rău, moroii sau dhampirii pot fi transformaţi cu forţa în strigoi. Acest lucru face treaba gardienilor-dhampiri şi mai grea, întrucât ar putea fi nevoiţi să ucidă pe cineva pe care cunoşteau în trecut.

De la începutul cărţii, aflăm că prinţesa moroi Vasilisa (Lissa), împreună cu dhampirul Rose, au fugit din motive necunoscute de la Academia Sf. Vladimir, unde moroii şi dhampirii sunt învăţaţi tainele magiei, respectiv sunt antrenaţi pentru lupta contra strigoilor. Cele două au o legătură foarte puternică, despre care nu se credea că mai există, fiindcă numai în legende era menţionată. Mai exact, Rose poate simţi ceea ce simte Lissa şi, uneori, fără să vrea, ajunge în mintea ei şi trăieşte aceleaşi lucruri ca prinţesa moroi. Cele două sunt, în cele din urmă, readuse la Academie, unde Rose aproape că este exmatriculată pentru iresponsabilitatea de care a dat dovadă când a fugit de la Academie cu Lissa, în urmă cu doi ani. Totuşi, după ce directoarea află de legătura celor două, se hotărăşte să îi mai dea acesteia o şansă, însă îi interzice să socializeze cu colegii ei în afara cursurilor, a mesei de amiază şi a bisericii. În plus, ea trebuie să se antreneze cu Dimitri, noul gardian-dhampir care i-a fost repartizat Lissei, pentru a recupera cei doi ani de şcoală pierduţi.

Pe măsură ce acţiunea cărţii înaintează, micuţe detalii ce ne pun în încurcătură încep să se lege atât de frumos, încât nu ne vine să credem cât de evidente erau. Lissa are puteri despre care nimeni nu credea că există şi, care folosite prea mult, ar putea să o aducă în pragul nebuniei. Rose e "atinsă de umbră" asemeni Annei, gardianul Sfântului Vladimir, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi moroi. O fată moroi pe nume Mia încearcă din răsputeri să le distrugă reputaţia Lissei şi Rosei. Cineva ştie de puterile Lissei şi o pune în situaţii dificile, ca să se asigure că ea ştie să le controleze. Ce mai! Cele două sunt într-o mare încurcătură. Şi am uitat, oare, să menţionez că Rose se simte oarecum atrasă de frumosul şi puternicul ei antrenor, rusul Dimitri?

Sunt multe lucruri care m-au ţinut cu ochii "lipiţi" de paginile cărţii. În primul rând, dragostea pentru genul fantasy şi pentru mitul vampirilor, în special. Al doilea lucru a fost faptul că, spre deosebire de alte cărţi ale acestui gen, Academia Vampirilor a fost foarte bine gândită. Apoi ar mai fi curiozitatea, nerăbdarea cu care voiam să aflu cât mai repede ce urmează să se întâmple, cine e în spatele unui lucru sau altul, cum vor ieşi personajele dintr-o încurcătură ş.a.m.d. Ultimul, dar nu cel din urmă, ar fi limbajul cărţii, care, deşi a fost tradusă în română, e încă unul inteligent, amuzant, cu dialog natural. Aş mai adăuga faptul că stilul de naraţie "flashback" a avut întotdeauna impact pozitiv asupra mea. Pentru mine, cartea asta a fost ca un puzzle cu multe piese micuţe, care efectiv mă rugau să le pun la locul lor. Şi mor de nerăbdare să termin şi celelalte cărţi începute, ca să pot trece la următoarele volume.