Follow Us @soratemplates

vineri, 15 iunie 2012

Countermeasure (Contramăsură) - Chris Almeida & Cecilia Aubrey

14:23 0 Comments
English review, followed by the Romanian translation of the review (Recenzie în engleză, urmată de traducerea în română a recenziei)

First of all, I would like to express my sincere thanks to the authors, who have granted me free access to the Kindle edition of this book, in order for me to review it.

More importantly, this book was so much better than I expected, that I won't even hesitate in giving it the maximum rating of 5 stars, and I would gladly add more to it if I could.

Cassandra James was by far the character that I loved most during the time that I have read this amazing book. She is a very confident, strong woman, who never gives up on anything at all, no matter how difficult or dangerous things might get for her. She is assigned by her father (also her boss at James Security) to be the lead of the project of securing a Pharmaceutical Company's files for a revolutionary new medicine. However, while protecting the database from external attacks (like hackers), the formula is copied on a hard drive by one of the employees - Allison. Her father, a very tough man, gives the case to another of his employees, giving Cassandra a "vacation". However, Cassandra does not give up, and she starts working on her own at the case. She soon discovers that someone from NSA had infiltrated in the servers and she takes Nathan (a former colleague of hers, from the time when she was working for CIA) with her to the NSA headquarters to find out why. She then meets Trevor Bauer, and they fall in love at first sight. She realises he is hiding something, but that it has nothing to do with the theft of the formula. So, after escorting Nathan to the airport, she goes at Trevor's place and she asks for his help on the case.

"People say the eyes are the windows to the soul. Looking into the window of his eyes, she could only find a deep sense of honor, respect, and integrity shining through. It was a huge risk, but she was willing to take it. If he agreed to help her, she would still keep her guard up, her eyes trained on his every move. She wouldn't be making any more mistakes."

I forgot to mention that I hate this Nathan, with whom Cassandra makes the awful mistake of sleeping with, even though she doesn't love him in that way. But that you will discover yourselves if you read the novel (and I highly recommend you to do so).
Anyway, Trevor and his friend, George, find out that Allison is in Paris. Cassandra is determined to recover the hard drive from her, but she has to take Trevor with her (the price that she promised to pay for the help he gave her). There, things start to get crazy, but I can't exactly tell you why withouth ruining the book's charm. All I can say is that, apart from the case, Cassandra and Trevor are going to discover that they are made for each other. And there is a specific chapter that will make you blush, and smile and cheer the characters up in your mind.

"You were right. I was scared, but not anymore. I love you Trevor. Believe it or not, I've loved you since the first shite you said in front of me."

Trevor is also a very interesting character. He is from an Irish family, so imagining his accent while I was reading his lines was simply... delicious. As geek as he is, I found him lovely, not to mention funny.

What I liked most about this book was the vivid description of the characters' feelings, and the RPG style was definitely a bonus, as I got to know the story from different characters' point of view. Every chapter had a twist and turn of events, which made everything more interesting and, more importantly, it made me read pages after pages, without breathing at times. The end was a total cake for my soul, as I hadn't expected that to happen so soon, but I loved it all, from the first page, to the last words. So I look forward to reading the second novel. It's a mystery for me why this book isn't popular, as it is by far better than anything I have recently read. So I urge you to stop hesitating and read it!

-----------------------------------------------

În primul rând, aș vrea să-mi exprim mulțumirea autorilor, care mi-au oferit acces gratuit la ediția pentru Kindle a acestei cărți, pentru ca eu să îi fac recenzie.

Dar mai important de atât, această carte a fost cu mult mai bună decât mă așteptam, astfel încât nu voi ezita nicio clipă în a-i da un rating maxim de cinci steluțe, ba i-aș da și mai mult dacă aș putea.

Cassandra James e de departe personajul pe care l-am îndrăgit cel mai mult în timpul pe care l-am petrecut citind această carte. E o femeie foarte puternică și sigură pe ea, care nu renunță niciodată la nimic, oricât de dificilă sau periculoasă ar putea deveni situația. Tatăl ei (de asemenea, șeful ei la firma de securitate James Security) o face liderul proiectului de securizare a fișierelor unei companii farmaceutice, care a descoperit un medicament revoluționar. Însă, deși a protejat baza de date de atacurile externe (ale hackerilor, de exemplu), formula e copiată pe un hard drive de unul dintre angajați - Allison. Tatăl ei, un bărbat foarte dur, îi dă cazul unui alt angajat, dându-i Cassandrăi „o vacanță”. Dar Cassandra nu renunță și începe să lucreze de una singură la caz. Curând descoperă că cineva de la NSA s-a infiltrat în servere și îl ia cu ea pe Nathan (un fost coleg de-al ei, de pe vremea când lucra pentru CIA) la sediul central NSA ca să afle de ce. Așa îl întâlnește pe Trevor Bauer, iar cei doi se îndrăgostesc la prima vedere. Ea își dă seama că el ascunde ceva, dar că nu are de-a face cu furtul formulei. Așa că după ce îl conduce pe Nathan la aeroport, ea merge acasă la Trevor și îi cere ajutorul la caz.

„Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Privind în oglinda ochilor lui, găsi strălucirea unui profund simț al datoriei, respect și integritate. Era un risc imens, dar era gata să și-l asume. Dacă el ar fi fost de acord să o ajute, și-ar fi ținut garda sus și ochii atenți la orice mișcare a lui. Nu ar mai fi făcut greșeli.” (Traducere neoficială a citatului, făcută de mine)

Am uitat să menționez că îl urăsc pe acest Nathan, cu care Cassandra face oribila greșeală de a se culca, deși nu îl iubește în acest fel. Dar asta veți descoperi voi dacă citiți romanul (și vă recomand să o faceți). În fine, Trevor și prietenul lui, George, descoperă că Allison e în Paris. Cassandra e hotărâtă să recupereze hard drive-ul, dar e nevoită să-l ia pe Trevor cu ea (prețul pe care a promis că-l va plăti pentru ajutorul pe care el i l-a dat). Aici, lucrurile încep să o ia razna, dar nu vă pot spune exact de ce fără să stric farmecul cărții. Tot ce vă pot spune e că, în afara cazului, Cassandra și Trevor vor descoperi că sunt făcuți unul pentru altul. Și un anume capitol vă va face să roșiți, să zâmbiți și să le faceți galerie personajelor în gând.

„Ai avut dreptate. Mi-a fost teamă, dar acum nu îmi mai este. Te iubesc, Trevor. Crede-mă sau nu, te-am iubit de la primul „shite” pe care l-ai spus în fața mea.” (Traducere neoficială a citatului, făcută de mine)

Trevor este, de asemenea, un personaj foarte interesant. Provine dintr-o familie irlandeză, așa că să-mi imaginez accentul lui în timp ce citeam a fost pur și simplu... delicios. Așa tocilar cum e, l-am găsit simpatic, dar și amuzant.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost descrierea intensă a sentimentelor personajelor, iar stilul RPG a fost cu siguranță un bonus, pentru că am reușit să aflu povestea din prisma punctelor de vedere ale diferitelor personaje.   Fiecare capitol a avut o întorsătură de evenimente, care a făcut totul mai interesant și, mai important, m-a făcut pe mine să citesc pagini după pagini, fără să respir în anumite momente. Sfârșitul a fost ca o prăjiturică pentru sufletul meu, pentru că nu mă așteptam să se întâmple așa ceva atât de curând, dar am iubit toată cartea, de la prima pagină, la ultimele cuvinte. Așa că de-abia aștept să citesc al doilea volum. E un mister pentru mine de ce cartea asta nu e populară, pentru că e de departe mai bună decât tot ce am citit în ultima vreme. Așa că vă recomand să nu mai ezitați, și să o citiți și voi!

marți, 12 iunie 2012

Salsa Nocturna

00:03 0 Comments
(English review by Bogdan Z.)

I'd like to start off by saying that I received this book as an advanced reader copy through goodread's givaways system, so I'd like to give my thanks to goodreads for the opportunity and to Crossed Genres Publications for sending me this copy from the US all the way to Romania.

I'd also like to mention that the number of books I've read in English (as opposed to translations in my mother tongue) is quite small, so I do apologize if I seem overly enthusiastic about some of the things I'll talk about in this review.

Now, if I were to summarize what this book is about from a standoff-ish point of view, I would say that Salsa Nocturna is a story made up of several (somewhat) intertwining events (or short stories) taking place in a New York City that, unknowingly to most of the living, is also shared by the dead and other supernatural beings and who's main character is a half-dead agent/detective who cracks up several otherworldly cases.

However, standoff-ish is too safe for my taste, so I'd like to go through some of the more tasty details that really bring the music to this "salsa".

And I really meant it when I said music. To me, every one of these single stories is like a cool tune that starts off in a steady, melancholic and low key rhythm of a blues, then jazzes up the mood with some well placed beats and chords and finally goes all funky, wrecking tear-jerking havoc. It’s not all the same, of course. Each story has it’s own distinct song.

Carlos is our main guy - he's a puerto rican, ex-brown, now gray-skinned, half-dead, ice-cool, rock-steady, street-savvy and, to my surprise, a bit love-struck (out) agent working for the Council of the Dead (COD), an organisation that supposedly keeps tabs on the affairs of the former living. Carlos is the guy who gets sent out on the nastier jobs that require skill and finesse and that one thing that none of the floatsy see-through ghosts in the COD have - an actual tangible presence in the world of the living. Each and every time I was reading his monologue passages, I always got that vibe you get when watching a noir movie where the detective is walking around some dark alleys, talking about his deepest, darkest feelings.

Around him revolves a cast of well shaped characters, some dead, such as his ghostly partner, the kind of guy that always makes bad jokes that everyone loves, a gun-wielding teenager girl who's the top hunter of the COD (who also wields a spirit shattering bazooka!) and some living characters as well, like a huge cuban to whom children, both alive and not, get strangely attached to, or a kid who got mixed up with a soul sucking granny and ended up being able to see the dead. I won’t say anything more about them because i really don’t want to ruin your getting to know them, but trust me when i say this, every bit of info the author feeds you about the characters is like a drop of honey in an otherwise very tasty dessert.

Aside from the cool mood and cool characters, there’s one last and perhaps most important treat that Daniel J. Older brings to his work and what i am referring to is, of course, the skillfully written dialogue. Because of it, his characters come alive in ways i didn’t think existed. You can practically see them talking to each other, you can hear what they are saying and the way they are saying it, you can notice their specific accents. You’re just there, in the middle of it all. It’s what caught my attention ever since the beginning and what kept me glued to it till the end.

But speaking of the end, there is one thing that I really did not like about Salsa Nocturna. The buildup of the combined stories is extraordinary, but it’s just that. Just the buildup. There’s no conclusion to it. There’s no final chapter. There’s no end. The story simply stops when the real action was just about to start.
Even so, it’s still a well worth read, but unless the story will be finished in the future, all i’m left with is the feeling that it could have been grand.

duminică, 10 iunie 2012

Emily The Strange: Chairman of the Bored

21:35 0 Comments
English review, followed by the Romanian translation of the review (Recenzie în engleză, urmată de traducerea în română a recenziei)



As much as I love the Emily the Strange books, I couldn't seem to enjoy this comic book. The title pretty much says it all: it was simply boring.
While I was reading this issue, I constantly had the feeling that everything was random! Sincerely, I was expecting a lot more from this comic book, especially since the series was so interesting and full of unique ideas...
One thing I liked was the graphic: nothing to criticise here, except the "Can't aford to be bored" story, which I found impossible to understand due to its weird character design.
There were a few short stories that I enjoyed, simply because they were resembling the original books' style.
The reason why I can't give this comic more than 2 stars is that I found it to be nothing special. Judging by the ratings of the second issue, I assume that it is better than this one, and I will definitely give it a try, just to make sure I am not missing something good. I will then decide if I am going to read the rest of the issues or not.

Oricât de mult mi-au plăcut cărţile cu Emily the Strange, nu am putut să mă bucur de această bandă desenată. Titlul ei spune totul: a fost pur şi simplu plictisitoare.
În timp ce citeam acest număr, am avut în mod constant impresia că toată povestea era aiurea, parcă la întâmplare! Sincer, mă aşteptam la mai multe de la această bandă desenată, mai ales din moment ce seria originală a fost atât de interesantă şi plină de idei originale...
Un lucru mi-a plăcut: grafica. Aici nu am nimic de criticat, cu excepţia poveştii "Can't aford to be bored" (Nu-mi pot permite să mă plictisesc), pe care mi-a fost imposibil să o înţeleg din cauza desginului personajelor şi a poveştii în sine.
Au fost câteva poveşti scurte care mi-au plăcut, doar pentru că semănau cu stilul cărţii.
Motivul pentru care nu-i pot da acestei cărţi un rating mai mare de 2 stele din 5 e faptul că nu am găsit nimic special la ea.
Judecând după ratingurile pe care le are cel de-al doilea număr, presupun că e mai bun decât acesta, aşa că îi voi da o încercare, doar ca să fiu sigură că nu pierd ceva bun. Apoi voi decide dacă voi citi şi restul numerelor sau nu.

Cartea cu Apolodor

20:43 0 Comments
Aş vrea astăzi să vă prezint o carte mai specială, pe care am citit-o acum foooarte mult timp, dar asupra căreia aş vrea să vă atrag atenţia, pentru că tare mi-e teamă că lumea a uitat de ea, şi e mare păcat.

Cartea cu Apolodor este una dintre cărţile copilăriei mele, de care îmi amintesc cu drag. Ştiu că eram în Bucureşti, împreună cu tatăl meu, de un Crăciun, iar el a insistat să mi-o cumpere. Şi cum iubeam cărţile încă din fragedă pruncie, am acceptat.
Şi nu-mi pare rău, pentru că am citit-o "dintr-o înghiţitură". Versuri frumoase, amuzante, ilustraţii şi mai şi, cu atât mai mult cu cât sunt făcute tot de Gellu Naum!
Aşa, mai pe scurt, în ea este vorba despre un pinguin (foarte simpatic) care pleacă de la circul unde era tenor, într-o călătorie lungă pentru a-şi găsi rudele din Labrador. El ajunge pe diferite continente, ba chiar pe Lună, şi întâlneşte tot soiul de personaje, care mai de care mai ciudate! După ce îşi întâlneşte familia, petrece puţin timp în Labrador, însă i se face dor de colegii săi de la circ şi se întoarce.
E o carte care mă face să zâmbesc de fiecare dată când o zăresc în bibliotecă. Aş reciti-o oricând cu plăcere. Prin urmare, o recomand tuturor copiilor, dar nu numai.

joi, 7 iunie 2012

Şedinţă foto

23:12 0 Comments
Dragă jurnalule,

Astăzi a fost o zi plină de evenimente.

Totul a început în momentul în care mami a venit cu aparatul foto în dreptul acvariului meu. Şi am devenit brusc curioasă de atenţia care mi se acorda, aşa că am făcut puţin pe imposibila, ca să mă alerge după poze şi să mă simt ca o vedetă înconjurată de de-ăia, cum carapacea mea le zice? Papară? Parapizza? În fine...

Când eşti ţestoasă, e uşor să faci oamenii să te placă. Faci un balonaş sub apă, te ridici pe lăbuţele din spate, ca şi cum ai vrea să te caţeri pe marginea acvariului... în fine, o mulţime de metode. Astăzi, însă, am apelat la artileria grea: priviri dulci de căţeluş, plutit la suprafaţa apei, poze de tipul "I'm shelly and I know it..." La cei trei ani de experienţă în domeniul "fii drăguţă pentru un peştişor alb şi puţină atenţie", mi se pare o nimica toată. În situaţii mai extreme, e suficient să casc şi mami chiţăie de bucurie. Asta după ce se molipseşte şi cască şi ea. Ei, dar nu e nevoie să mă crezi pe cuvânt, jurnalule. Uite, mai ataşez probe fotografice.

[gallery link="file" columns="4" orderby="title"]

Dar să lăsăm frumuseţea mea sclipitoare şi carapacea de invidiat, şi să trecem la lucruri serioase, mai importante. Şi, mai exact, momentul când l-am întâlnit. Imediat după sardina foto, mama m-a prezentat unui grup de ţestoase de viţă nobilă. Şi, dintre toate, el era cel mai frumos ţestos din câte am văzut. Ei, de fapt, singurul ţestos, că fostele colege de cameră erau dame, şi încă unele foarte nestilate. Dar el, el e diferit. El e distins, e galant, e... ce mai?! E ţestosul ţestoşilor!

Totuşi, dragă jurnalule, sunt într-o MARE dilemă! Mai mare decât acvariul meu, dacă îţi vine să crezi! Chiar când peştişorul de ţestos era să mă sărute pe năsuc, mi-a atras atenţia un al doilea frumuşel. Şi, cum sunt aşa, mai ghinionistă de felul meu, a văzut că mă uitam la altcineva. Şi, ca să fie totul şi mai rău, cei doi mă pun să aleg între ei! Ca să vezi, ce tupeu! Doar eu sunt o doamnă! Cum aş putea să renunţ la prietenia cu unul dintre ei, când amândoi îmi sunt tare simpatici. Aşa că le-am spus că vreau să rămânem prieteni, nimic mai mult, până când mă pot hotărî dacă vreau să fiu carapacea-pereche a vreunuia dintre ei.



P.S.: Crezi că ar fi imoral şi nepotrivit pentru o doamnă ca mine să mă întâlnesc cu amândoi pe ascuns şi în secret, fără să ştie? Un fel de agent cu dublă-carapace, ca să zic aşa... Trebuie să recunosc că e foarte tentant. Of, dar nu! Nu îmi pot strica reputaţia pentru un asemenea moft, nu-i aşa? Mare, mare dilemă, îţi spun, jurnalule...

duminică, 3 iunie 2012

Academia Vampirilor

15:36 0 Comments


Când a apărut oferta Leda, cu toate cele şase volume la preţ de 99 RON, mi-am zis că nu o pot rata, mai ales că seria era una pe care am vrut să o citesc încă de la apariţie, deşi nu cumpărasem niciun volum. Nici că puteam face o alegere mai bună!

Un prim lucru pe care l-am observat a fost faptul că Richelle Mead "şi-a făcut temele". Se vede foarte clar că a citit cărţi despre legendele vampirilor şi s-a inspirat foarte mult din cele româneşti, lucru vizibil în societatea pe care ne-o prezintă.
Moroii sunt vampiri vii şi muritori, capabili să stăpânească forţele naturii. În trecut, aceştia foloseau magia pentru a ajuta oamenii, spre exemplu în agricultură. Deşi puternici magicieni, ei nu îşi folosesc puterile ca forme de atac, fiind vulnerabili în faţa duşmanilor lor. De aceea, au nevoie de ajutorul dhampirilor, jumătate oameni, jumătate vampiri, care sunt antrenaţi să lupte pentru a-i apăra pe moroi. Ei sunt singurii care se pot pune cu strigoii (care ar face orice ca să bea sânge de moroi). În mod normal, ne-am întreba de ce şi-ar risca viaţa aceste fiinţe, dar răspunsul e cât se poate de simplu. Dhampirii nu se pot înmulţi între ei, şi au nevoie de moroi pentru ca rasa lor să nu dispară de pe faţa pământului. Prin urmare, avem două rase dependente una de cealaltă, şi cu un duşman comun, reprezentat de strigoi. Strigoii nu sunt nimic altceva decât foşti moroi, care au ucis intenţionat un om sau dhampir în timp ce îi beau sângele. Şi ca totul să fie şi mai rău, moroii sau dhampirii pot fi transformaţi cu forţa în strigoi. Acest lucru face treaba gardienilor-dhampiri şi mai grea, întrucât ar putea fi nevoiţi să ucidă pe cineva pe care cunoşteau în trecut.

De la începutul cărţii, aflăm că prinţesa moroi Vasilisa (Lissa), împreună cu dhampirul Rose, au fugit din motive necunoscute de la Academia Sf. Vladimir, unde moroii şi dhampirii sunt învăţaţi tainele magiei, respectiv sunt antrenaţi pentru lupta contra strigoilor. Cele două au o legătură foarte puternică, despre care nu se credea că mai există, fiindcă numai în legende era menţionată. Mai exact, Rose poate simţi ceea ce simte Lissa şi, uneori, fără să vrea, ajunge în mintea ei şi trăieşte aceleaşi lucruri ca prinţesa moroi. Cele două sunt, în cele din urmă, readuse la Academie, unde Rose aproape că este exmatriculată pentru iresponsabilitatea de care a dat dovadă când a fugit de la Academie cu Lissa, în urmă cu doi ani. Totuşi, după ce directoarea află de legătura celor două, se hotărăşte să îi mai dea acesteia o şansă, însă îi interzice să socializeze cu colegii ei în afara cursurilor, a mesei de amiază şi a bisericii. În plus, ea trebuie să se antreneze cu Dimitri, noul gardian-dhampir care i-a fost repartizat Lissei, pentru a recupera cei doi ani de şcoală pierduţi.

Pe măsură ce acţiunea cărţii înaintează, micuţe detalii ce ne pun în încurcătură încep să se lege atât de frumos, încât nu ne vine să credem cât de evidente erau. Lissa are puteri despre care nimeni nu credea că există şi, care folosite prea mult, ar putea să o aducă în pragul nebuniei. Rose e "atinsă de umbră" asemeni Annei, gardianul Sfântului Vladimir, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi moroi. O fată moroi pe nume Mia încearcă din răsputeri să le distrugă reputaţia Lissei şi Rosei. Cineva ştie de puterile Lissei şi o pune în situaţii dificile, ca să se asigure că ea ştie să le controleze. Ce mai! Cele două sunt într-o mare încurcătură. Şi am uitat, oare, să menţionez că Rose se simte oarecum atrasă de frumosul şi puternicul ei antrenor, rusul Dimitri?

Sunt multe lucruri care m-au ţinut cu ochii "lipiţi" de paginile cărţii. În primul rând, dragostea pentru genul fantasy şi pentru mitul vampirilor, în special. Al doilea lucru a fost faptul că, spre deosebire de alte cărţi ale acestui gen, Academia Vampirilor a fost foarte bine gândită. Apoi ar mai fi curiozitatea, nerăbdarea cu care voiam să aflu cât mai repede ce urmează să se întâmple, cine e în spatele unui lucru sau altul, cum vor ieşi personajele dintr-o încurcătură ş.a.m.d. Ultimul, dar nu cel din urmă, ar fi limbajul cărţii, care, deşi a fost tradusă în română, e încă unul inteligent, amuzant, cu dialog natural. Aş mai adăuga faptul că stilul de naraţie "flashback" a avut întotdeauna impact pozitiv asupra mea. Pentru mine, cartea asta a fost ca un puzzle cu multe piese micuţe, care efectiv mă rugau să le pun la locul lor. Şi mor de nerăbdare să termin şi celelalte cărţi începute, ca să pot trece la următoarele volume.