Follow Us @soratemplates

luni, 28 mai 2012

Agnes Grey

23:30 0 Comments

Ca fană a literaturii engleze, nu am putut să spun „nu” colecției de cărți „Surorile Bronte” lansată anul acesta de Adevărul.

Cartea spune povestea lui Agnes Grey, inspirată din viața autoarei. Fată de preot fiind, Agnes „ne ține morală” pe tot parcursul romanului, lucru ce începe să devină obositor și totodată enervant în a doua jumătate a romanului. Pe lângă asta, ea observă și analizează defectele tuturor persoanelor ce o înconjoară, cu excepția familiei sale, a unor săteni săraci și a bărbatului de care se îndrăgostește. De asemenea, m-a iritat folosirea excesivă a unor formulări de tipul „ca să nu plictisesc cititorul”, sub care pretext evită să dea mai multe detalii despre evenimente pe care nu dorește să le evidențieze. Am ținut să încep cu aspectele negative ale cărții, pentru că mi-au lăsat o impresie mai puternică decât cele pozitive.
Cu toate acestea, însă, nu pot spune că nu a fost o lectură neplăcută, ba din contră! Dacă felul în care e spusă povestea m-a călcat puțin pe bătături, romanul în sine e unul interesant.

Mama lui Agnes era o doamnă din înalta societate, care a renunțat la zestrea sa pentru a se mărita cu un pastor, pe care îl iubea din toată inima. Dintre toți copiii pe care i-au avut, au supraviețuit doar două fete: Agnes (personaj principal și narator) și sora ei mai mare, al cărei nume îmi scapă și, la drept vorbind, nici nu contează. Când familia începe să aibă probleme financiare, Agnes insistă să devină guvernantă și, după multe încercări de a-și convinge părinții, aceștia acceptă. Astfel ajunge la familia Bloomfield, ai cărei copii sunt de-a dreptul îngrozitori: răzgâiați, egoiști, neascultători și fără dorință de a învăța. Mi-a atras atenția un pasaj anume, pe care aș vrea să-l citez, ca să vă faceți o părere despre cât de groaznici erau.
Pe iarba din grădina lui am observat niște grămăjoare din bețe și sfori, așa că am întrebat ce sunt.
- Capcane pentru păsări.
- De ce prinzi păsări? (...) Și ce faci cu ele după ce le prinzi?
- Diverse. Uneori le dau la prăjit, alteori le tai cu briceagul. Iar pe următoarea o voi prăji de vie.
- De ce să faci un lucru așa de îngrozitor?
- Din două motive. Primul: să văd cât poate să trăiască. Doi: să văd ce gust are.

Lucrul cel mai rău e că părinții îi încurajează în aceste cruzimi și, în ciuda strădaniilor sale, Agnes nu reușește să îi învețe să facă lucruri bune, în cea mai mare parte datorită faptului că soții Bloomfield nu o lasă să apeleze la nicio metodă care i-ar câștiga autoritatea în fața micuților.
La cea de-a doua familie de care e angajată, trebuie să educe două domnișoare: Rosalie - frumoasă, dar superficială și Matilda, o băiețoasă. Aici întâmpină alte probleme, dintre care o voi menționa doar pe cea esențială. Agnes se îndrăgostește de ajutorul pastorului, domnul Weston, față de care e, însă, rezervată în conversații și nu îndrăznește să spere la mai mult de o prietenie. Problema apare când Rosalie, care urmează să se mărite cu un om bogat, pe care nu-l iubește, după ce îi frânge inima pastorului, vrea să se „joace” și cu ajutorul său, doar ca să se amuze. La acest joc murdar, Agnes nu reacționează în niciun fel, suferind doar în interior.

Finalul romanului (scris cu litere italice; de evitat, dacă nu vreți să știți cum se termină, deși e previzibil)

Rosalie se mărită, iar Agnes începe din nou să spere, dar, în cele din urmă, tatăl lui Agnes, care era bolnav, moare, iar Agnes renunță la postul de guvernantă, pentru a deschide o micuță școală pentru copii, împreună cu mama sa. Merge în vizită la Rosalie, acum măritată, la invitație acesteia, care e nefericită. Agnes speră să îl revadă pe dl Weston, dar acesta a părăsit satul. Întoarsă acasă câteva zile mai târziu, Agnes suferă pentru o vreme, iar mai târziu, când rănile dragostei încep să se vindece, îl întâlnește pe dl Weston pe plajă. Află că acesta are propria parohie într-un oraș din apropiere. Cei doi se întâlnesc de mai multe ori, după care dl. Weston o cere în căsătorie. Cei doi au trei copii și trăiesc fericiți, nu se știe dacă sau nu până la adânci bătrâneți, întrucât nu se menționează.

Pentru un prim roman, Anne Bronte face o treabă bună și cu siguranță nu voi evita să citesc și alte cărți semnate de ea.

joi, 17 mai 2012

Indicii anatomice

23:24 0 Comments
Am vrut să citesc această carte încă de când am aflat de existenţa ei, însă, trebuie să mărturisesc că nu e uşor de găsit. Chiar când eram pe punctul de a renunţa la idee, am găsit-o, întâmplător, rătăcită pe un raft cu reduceri, la Diverta. Aşa se face că imediat ce am terminat de citit cartea începută atunci, m-am apucat de "Indicii anatomice", curioasă să văd cum se "descurcă" Oana pe teritoriul romanelor poliţiste.
Adevărul e că, din câte îmi pare mie, i se potriveşte cel puţin la fel de bine ca stilul Fanatasy, dacă nu cumva chiar MAI bine.

În roman facem cunoştinţă cu o criminalistă cel puţin interesantă, cu numele de Iolanda Ştireanu (zisă Lala). La suprafaţă isterică, nebună, în suflet măcinată de un trecut ce încă o apasă, agorafobă... şi, totuşi, am îndrăgit din prima clipă felul ei de a fi, de la inteligenţa şi imaginaţia ei, până la înjurăturile şi comportamentul ei nu prea feminin. Îmi pare o femeie puternică, în ciuda vulnerabilităţii ei datorită închiderii în propriul apartament, izolării de lumea din afară şi a independenţei de Carmen, femeia care o îngrijeşte. Şi nu avea cum să nu mă atragă ideea rezolvării unei crime din Satu Maru tocmai dintr-un apartament în Bucureşti! Asta mă aduce la al doilea personaj de care am prins drag: Crina Dunca, ziarista care devine ochii şi urechile Lalei, cu ajutorul internetului, a unei micuţe camere video şi a unei căşti micuţe. Nu îmi dau seama ce mi-a plăcut la ea. Poate implicarea de care dă dovadă, poate felul în care se încăpăţânează să obţină ce vrea, poate ambele la un loc + alte motive de care nu sunt conştientă pe moment.

Să revenim, totuşi, la poveste. Totul începe când, într-un apartament din Satu Mare "işi face apariţia" o pereche de ochi, între doi trandafiri ofiliţi, într-un apartament. Nici urmă de cadavru, doar un bilet pe care scrie "Stelian Munteanu". Şi ce e şi mai interesant, acest bărbat nu există în realitate: el este un personaj al autorului Bogdan Hrib. Pe parcursul cărţii, vor fi găsite şi alte astfel de "indicii anatomice", curios lucru, toate în casele oamenilor care par să aibă nevoie de ele. Ce vreau să spun? Nimic complicat: ochii în apartamentul unui orb, o ureche în apartamentul unei surde ş.a.m.d. În fine, trebuie să mă rezum la cât mai puţine ca să nu vă stric plăcerea de a citi cartea în cazul în care aveţi de gând. Şi ca să fiu cât mai scurtă, o să vă spun doar că toate indiciile duc spre Ştefan Lupu, mai ales ura pe care acesta o poartă, aparent, pentru Bogdan Hrib.

Ca fană a Agathei Christie şi a genului thriller în sine, pot spune că "Indicii anatomice" are toate ingredientele necesare unei poveşti poliţiste: criminal(i) inteligenţi, controlaţi; detectiv (sau criminalist, sau poliţist) uşor de îndrăgit; personaje în sine bine conturate; dialog isteţ; o multitudine de iţe încurcate ce-ţi fac cu ochiul şi parcă te îmbie să le dezlegi; credibilitate.

Şi ca să mă umflu şi eu, puţin, în pene, am să vă mărturisesc că am bănuit (deşi nu eram complet sigură) cine e criminalul cam pe la jumătatea cărţii, după ce fuseseră interogate toate persoanele suspecte. În fine, în cele din urmă renunţasem la bănuieli pentru că nu aveam nicio dovadă "palpabilă" în afara intuiţiei feminine, dar trebuie să recunosc că mi-a scăpat un mic zâmbet când am văzut că aveam dreptate.

În linii mari, deşi oscilam între patru şi cinci steluţe, am hotărât să merg, totuşi, pe punctaj maxim, din motive pe care nu aveţi cum să le înţelegeţi decât dacă puneţi mânuţa pe carte şi o citiţi cu ochii voştri. Dar, în mare parte, ca să nu ziceţi că sunt rea şi nu vă spun, am să recunosc că Lala e vinovată. Acum, fuguţa la citit, orice carte v-ar aştepta!